vineri, 5 decembrie 2014

SEMN CĂTRE CLASA POLITICĂ (7)

SEMN CĂTRE CLASA POLITICĂ (7)

Corneliu Leu

 leuc@upcmail.ro


ÎN ALT FEL DESPRE CÂȘTIGĂTOR
        
         Într-un articol trecut, întrebarea dacă există un câștigător al acestor alegeri se referea la câștigătorul moral și nu la cel formal. Iar concluzia, din nefericire, a fost că, din punctul de vedere moral al alegerilor - care pentru o societate și, mai ales, direcțiile ei de dezvoltare, este mult mai important decât statistica de moment, acest punct de vedere fiind singurul care poate oferi certitudini în perspectiva istorică -  clar este numai teribilismul din cazul celui care a pierdut în fața nemulțumirii unor tineri modești, dar care au ajuns la concluzia că trebuie să devină responsabili față de propriile lor nevoi. Și doar pe linia aceasta putându-se trage învățămintele.
            Câștigătorului statistic, de-abia acum i se caută rațiunile și resoartele care l-au ajutat, unii lăudându-se prea mult și găsindu-și găunoase merite, alții, căutând nod în papură, acuzându-l exact cu ceea ce le-ar conveni lăudăroșilor, dându-le apă la moară tot acestora, chiar  și dacă folosesc înjurături și invective având impresia că procedează la demascări. Ei nu țin seama de faptul că, de la un asemenea vot înaine, e clar modul în care societatea a început să respingă demagogia statistică folosind termeni economici fără acoperire, indicând cifre sau procentaje pe care le poți întoarce și într-un fel și în altul ca-ntr-un soi de filibusterism de aritmetică fără rezultate. S-a demonstrat că memorarea inutilă a unor adunări și scăderi pe care nu le calculează nimeni nu-ți dă credibilitate de politician și nu convinge decât asupra neputinței de a asigura o guvernare reală, bazată pe economia reală. În ultimă instanță, aceste cifre fiind eticheta nesincerității față de electorat, precum după Ceaușescu a demonstrat-o și Băsescu. 
Deoarece, o populație care nu câștigă mai mult de jumătate din nevoile de subsistență este de-a dreptul jignită prin asemenea promisiuni care-ți arată și ipocrizia și nepriceperea. Ipocrizia de a potoli foamea cu speculații contabile pe hârtie și incompetența dușmănoasă în materie de economie reală.  Ipocrizia de a promite cantități homeopatice, obținute prin jonglerii strict fiscale și nepriceperea de a mânui adevărata pârghie economică de care are nevoie populația pentru a se îndestula. Prin astea, ea te miroase, își dă seama că nu faci decât să-i contrazici interesele sau s-o furi. Și, convingându-se de cancerul social pe care îl reprezinți, te respinge... Prin prisma unei asemenea nevoi de respingere a acelei clase politice la care, tocmai prin demagogia carieristă cu care-și clamează tinerețea cam trecută, în loc de a recunoaște infantilismul întârziat, constați că păstrează aceleași racile și la generația ce se pretinde a-i înlocui pe falimentarii dinainte, electoratul s-a întors spre contracandidatul care a arătat a nu fi robul unor asemenea trucuri de propagandă politică, recunoscând sincer că nu le știe mânui. Și iată că, prin nemulțumirea față de ceea ce a guvernat până acum, acestuia i se ivește șansa de a fi perceput altfel: drept un  candidat nepolitic, neprovenind dintre lătrăii cunoscuți, nesofisticat în materie de politicale și precaut față de promisiunile lipsite de acoperire. Iar, prin asta, el câștigă alături de adevăratul triumfător care, pentru prima dată este electoratul în lupta cu o clasă politică ce nu-l reprezintă și, mai mult, îl diprețuiește și-l desconsideră, de vreme ce-și permite a-l fraieri și a nu-i păsa de nevoile lui reale.
Consecvent în precauție, ceea ce iarăși devine un atu pentru el, acest câștigător nu se-mbată deocamdată cu apă rece, se delimitează de la a defila dâmbovițean și lăcrimos cu Băsescu, alegând o participare sobră în capitala ardeleană a Unirii și lasă guvernul să arate cum își poate ține propriile promisiuni („pomenile electorale” - cum au fost catalogate) după ce i-a fost desființat prin demascare aparatul și metoda de propagandă care, cu vechea și morbida știință lua fața (mai vulgar: lua maul) prin manipularea a tot felul de cifre. Tocmai pentru că această prestidigitație, pentru care membrii Cabinetului Ponta vor primi și își vor da multă vreme palme ne putând-o confirma decât prin alte scumpiri sau taxe, s-a compromis prin votul negativ deja primit.
Se subliniază astfel, din partea ambelor tabere, opera de ignoranță politică din care a rezultat votul: Unii au ignorat în mod arogant capacitatea de percepție a electoratului, alții au votat recunoscând că ignoră politica și politicalele, cu gândul la niște interese mult mai pragmatice pentru ei. Ambele forme de ignorare ducând spre rezultatul pro-Johannis.
         Dacă va continua astfel, savurându-și succesul, dar conștient de marile nemulțumiri social-morale care au condus spre acest succes tocmai pentru că „alegătorii s-au maturizat”, pentru că el nu are nevoie de vedete politice, așa cum a și declarat și pentru că că are o obligație față de acei „tineri integri, departe de politică” care l-au votat, atunci toți cetățenii vor câștiga.  Vom fi convinși că avem perspectiva acelei schimbări a cărei dorință o exprimă categoric șocul din rezultatul alegerilor,că șansa pentru România și votul ei cinstit, există. Pentru că o elementară demnitate civic-națională ne obligă să credem în acest vot cinstit, să respectăm sinceritatea rațiunii care a condus la el și, astfel: să sperăm, în ciuda dezamăgirilor de genul luminiței de la capătul tunelului!...  Sigur, este doar un cap de pod, dar este primul, al unei altfel de construcții decât în cei 25 de ani de variante electorale feseniste. Poate că nu înseamnă mult, iar sensul lui – dezamăgire! - va suferi în curând o încercare de deturnare  din partea forțelor ostile. Dar este limpede pentru auzul nostru că, de auzit, acel „Hai să facem alt fel!”, s-a auzit în spațiul politic românesc la un mod foarte clar, ca voință a unei părți decisive a electoratului. De la care nimeni n-ar trebui să dea înapoi, considerându-ne mobilizați de un comandament național. Numai astfel ne vom demonstra apartenența la acele societăți superioare pentru care, față de anumite interese ce se dovedesc majore sau esențiale, există și o rațiune superioară  intereselor cotidiene, de partid, de grupare, de familie sau chiar individuale.
Pentru că, oricât ar spune domnul Klaus Johannis că ținta îi este să ajungă până la urmă la o guvernare liberală, dacă pornim de la acele semne de întrebare pe care le-am exprimat în legătură cu niște sensuri total netransparente pe care le capătă prin persoana dumnealui substantivul „derogare”, constatăm, până la urmă, că îi vor trebui foarte mulți ani ca să ajungă un președinte de drept și fără derogare de la slova statutului PNL. Domnia sa are  un mic număr de luni de activitate în partid iar, cum peste douăzeci de zile va trebui să-și dea demisia, spre a deveni Președinte al tuturor românilor, înseamnă că nu va mai adăuga altă vechime. Așa că, peste o legislatură (sau chiar peste două, cum îi urăm noi din toată inima speranțelor noastre) tot nu va avea vechimea statutară, și tot de derogare va fi nevoie. Iar, dacă va fi nevoie de derogare, de unde știm că nu vor apărea iarăși întrebări neelucidate care să ne cultive suspiciunea. Poate de alt gen decât cele de astăzi în legătură cu turnura privindu-l pe Crin Antonescu sau cu ce interese au avut liberalii când l-au importat pe Johannis, cu faptul dacă este această derogare o decizie internă sau externă, dacă nu cumva este el marioneta  altor jocuri politice, dacă n-a fost impus de cineva, sau cu dorința de a se afla public adevărul despre ce s-a petrecut intim între el și Crin sau între ei și alții care l-au lucrat pe Crin... Și multe altele, la care nu am primit răspuns dar, care, acum când cei care au sperat în ceva l-au votat, nici nu mai contează.
Va conta numai  apropierea sau contrastul dintre modul cum va fi și cum se va comporta el și modul cum l-au perceput cei care au avut încrederea să-l voteze. Speranța este că, învățând din netrebniciile al căror ecou e prea recent între zidurile Cotrocenilor ca să nu atragă atenția unui om de bun simț, dar și ferindu-se ca de dracu de rolul jucător prin care Băsescu și-a mascat tentativele de dictatură și de act volitiv personal, noul Președinte, ajungând cu adevărat a fi al tuturor românilor, își va da seama de generoasa accepție a acestei poziții și va înțelege că e mai important modul cum a fost perceput  de către electoratul care i-a încredințat astfel mandatul, decât modul cum a candidat fiind propus pe listele și în virtutea unui program de partid. Este drept că, în ambele cazuri, un om cinstit are obligații și de o parte și de alta: Nu poți întoarce spatele unui partid care te-a propus drept candidat al său, dar nici nu poți nesocoti voința unui electorat care te-a ales și te-a mandatat cu toată voința lui care, la ora aceea, era singura forță și deliberativă și decizională a țării. Iar, dacă acest mare credit care ți s-a acordat, se datorează în primul rând faptului că ai fost perceput drept reprezentantul unor valori mai mari decât s-a dovedit clasa politică să respecte, dacă s-a sperat că prin tine se va depăși meschinăria limitării ei la interesul personal și de gașcă, ajungându-se la o guvernare mai de valoare pentru țară, atunci ce faci?... Nu e o alegere ușoară, dar tocmai aceasta va fi proba de foc a alesului față de alegătorii care l-au promovat, dacă respectăm ideea că electoratul e mai mult decât un partid; că democrația, față de acest electorat ne subliniază direcția obligațiilor principale. 
Obligația față de partid a domnului Klaus Johannis, acum, cât îi mai este în frunte, ar fi să-i dea o direcție de guvernare, pe care acum n-o are și să-l curețe bine de corupții guvernărilor trecute de care, ca și partea adversă, nu duce lipsă. Să ferească acest partid de vreo contaminare cu formații de buzunar băsescian gen Udrea sau Macovei; să-i scoată în fața justiției pe parlamentarii vocali altă dată, rămași azi cu ciocul mic, unicul lor scop fiind imunitatea; să condamne metodele prin care, ca la Bistrița-Năsăud, de exemplu, mitul vampiric numit de Bram Stocker „Contele Dracula”, s-ar putea schimba în cel polițisto-penalo-fustangiu numit „Baronul Oltean”,  să pună la afacerile lui Videanu o bordură la fel de clară cum s-a făcut și izolația față de echipamentele electrice vândute de Fenechiu. Apoi abia, distanțându-se de o asemenea clasă politică spre infirmarea căreia a primit el voturile cele sincere, după o experiență de una sau două legislaturi în slujba strictă a întregului electorat, indiferent dacă a votat cu el sau nu, când va constata că nici partidul nu l-a făcut de râs prin nerespectarea valorilor moral-democratice, va putea să se întoarcă cu fruntea sus, chiar și cerând din nou derogare.
            Cât despre șansa noastră, a românilor, ce se poate dori altceva mai bun decât să avem un președinte așa cum l-am perceput pe omul care a întrunit sufragiul?!...  Pentru că, tocmai printr-o asemenea percepție ne-am exprimat speranțele și, în ultimă instanță, voința de a alege dintr-un alt mediu, promovând începuturile unei alt fel de clase politice. Iar, dacă el va înțelege un asemenea comandament, atunci va ajunge și să reprezinte ceva esențial pentru destinul societății românești: Fermentul de schimbare a compromisei clase politice actuale.
În aceste condiții, răspunsul la repetata întrebare cu căștigătorul se oprește la atenționarea că acesta va fi cu adevărat cel care trage cele mai lucide concluzii după penibila experiență de oportunism juvenil, care doar s-a pretins a fi întinerire politică și i-a costat pe români încă doi ani de așteptare în van a redresării. Dar, buni creștini fiind, care vin cu gândul blând al convertirii păcătosului prin forța superioară a Credinței exercitată asupra lui, nu excludem faptul că această concluzie ar putea-o trage chiar perdantul de astăzi și partidul său, tocmai pentru că pornim de la dorința de a-i fi  bine Țării și poporului ei, indiferent din ce direcție vine acest suflu al binelui.

Revenind în încheiere la șansa principală pe care ne-o dorim, cea  prin care câștigătorul să aibă tăria a se demonstra cât mai aproape modelului ideal de alt fel de om politic în care a fost perceput și votat, risc să fiu tras de mânecă pentru disproporție dar, spre  încurajarea speranțelor noastre, mă hazardez să evoc din istorie revirimentul marcat cândva de către o mare națiune în întregul ei, prin exemplul unui președinte devenit simbolic: Este vorba de Abraham Lincoln prin care s-a demonstrat că, indiferent de toate  mecanismele politice, de la cele onorabile și vizibile, până la dedesubturile pe care învață să le stăpânească, o clasă politică trebuie să se schimbe în funcție de cerințele și competențele la care a ajuns electoratul. Pentru că numai el este cel care-ți acordă recunoașterea de om politic, tocmai prin modul în care corespunzi așteptărilor sale. Istoria Statelor Unite menționează în acest caz contrastul  în care apărea Abraham Lincoln, până atunci avocat de provincie obișnuit cu o comportare logică dar modestă, față de politicienii  abili și versați în toate secretele și conexiunile subtile ale vieți politice din Capitală. Un contrast nefavorabi lui, fiindcă părea, la prima vedere, a fi destul de stângaci față de abilitățile lor strălucitoare de oameni dăinuind mereu în sfera puterii, și chiar față de anvergura politică pe care o demonstraseră alți președinți ai Statelor Unite. Desigur,  poate că Lincoln nu avea toată aparenta strălucire a speculativului rodaj politic al acelora, rezumându-se la faptul că de acolo, din Illinois-ul de unde venea, învățase să cunoască mai bine nevoile Americii și ale Cetățeanului, ajungând la o adevărată rațiune a lor. Dar când America și cetățenii ei și-au  dat seama de această deosebire, n-a mai existat nici o  îndoială  că tocmai așa se reprezenta șansa providențială a celor care l-au ales. Astfel, nu Lincoln a fost cel care și-a schimbat comportamentul și raționamentele bine învățate în acel colț de Americă unde se formase, ci mai degrabă ceilalți, împinși de emanciparea electorală pe care o aducea o astfel de viziune, și le-au însușit pe ale lui. Și iată că despre Abraham Lincoln vorbim întotdeauna cu numele întreg al personalității sale, în vreme ce multor nume de rezonanță e necesar să li se adauge, pentru istorie, precizarea că a fost al nu știu câtelea președinte.

            Așa să ne-ajute Dumnezeu și pe noi!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu